Este ora șapte dimineața. Susan Jenks, o mamă din Vancouver, ar vrea să mai doarmă, dar îl aude pe fiul ei de cinci luni, Angus, trezindu-se în camera alăturată. „De-abia sunt în stare să mă scol din pat”, afirmă Jenks. Pentru ea, care are, pe lângă bebeluș, încă un băiat de doi ani, extenuarea a devenit o stare obișnuită. „Când îmi zâmbește, însă, totul este în regulă”.
Aceasta este puterea zâmbetului. De fapt, cercetările efectuate în ultimele două decenii au dovedit științific tot ce aforismele și versurile cântecelor populare susțin de mii de ani: zâmbește și întreaga lume va zâmbi cu tine! Cerul înnorat se va însenina sigur dacă arăți un chip fericit.
„Zâmbetul este elementul central al evoluției noastre și unul dintre cele mai puternice instrumente ale comportamentului uman”, afirmă Dacher Keltner, profesor de psihologie la Universitatea Berkeley, California. El a studiat expresia facială, diversele tipuri de zâmbet și impactul lor.
Toți cei care s-au aflat în preajma unui copil care zâmbește știu că un zâmbet larg consolidează relațiile de familie și legăturile sociale. în plus, el contribuie la eliberarea de către creier a unor substanțe chimice care ne ajută să ne simțim bine. Așteptând să plătească la magazin împreună cu veselul Angud, Jenks aude un cor de exclamații pe măsură ce bebelușul își utilizează nou-descoperita abilitate de a zâmbi, smulgându-le zâmbete celor din jur.
Experții în dezvoltarea copiilor numesc schimbul pozitiv dintre bebeluș și adult „dans interactional”, care apare pe măsură ce creierul copilului începe să dezvolte funcții mai complexe. Ulrich Mueller, care predă psihologia la Universitatea Victoria, afirmă pe bază dovezilor cercetării, că, dacă părintele răspunde la zâmbetul unui copil cu o față lipsită de expresie, copilul se supără. „Acest lucru indică importanța pe care un copil o acordă zâmbetului persoanei care-i poartă de grijă”, afirmă Mueller. El mai adaugă că bebelușii ale căror mame suferă de depresie prezintă mai puține semne de fericire și zâmbesc mai rar decât ceilalți copii.
În anul 1872, în volumul Exprimarea emoțiilor la oameni și animale, Charles Darwin făcea supoziția că expresiile faciale se bazează pe factori biologici și sunt universale la oameni, deci reprezintă un avantaj evolutiv pentru construirea relațiilor de familie, îmbunătățirea cooperării și cresterea supraviețuirii speciei. Antropologul Margaret Mead consideră însă că zâmbetul este un comportament cultural care variază de la o societate la alta.
De abia în anii ’60, un psiholog din San Francisco, Paul Elkman, a decis să rezolve disputa. El a călătorit prin toată lumea, arătându-le oamenilor din cele mai diverse culturi imagini cu expresii faciale. Chiar în cele mai îndepărtate jungle din Papua-Noua Guinee, un zâmbet plin de bucurie are același înțeles emoțional. Ekman și colegul său, Wallace Friesen, au petrecut apoi opt ani clasificând sistematic diferitele mișcări ale mușchilor faciali și cele peste 3.000 de combinații pline de sens ale acestora în 43 de categorii, pentru ca cercetătorii să poată studia expresiile faciale și emoția. Sistemul lor poartă numele Facial Action Coding System (FACS) – Sistem de codare a acțiunii faciale.
„FACS a revoluționat studiul expresiei faciale și al emoției umane”, afirmă Keltner, care și-a desfășurat studiile postuniversitare în laboratorul lui Ekman. „A pus la dispoziția cercetătorilor un limbaj obiectiv pentru a arăta cum se întipăresc emoțiile pe fața și în sistemul nostru nervos”. Acum, pe baza acestui sistem, au fost identificate 18 tipuri de zâmbet, cum ar fi cel timid, stânjenit, sarcastic sau iubitor.
Dar cele două tipuri de zâmbet asupra cărora cercetătorii și-au îndreptat cel mai mult atenția sunt zâmbetul spontan, plin de bucurie, și zâmbetul fals. Primul, numit și zâmbetul Duchenne, după neurologul francez din secolul al XIX lea care l-a descris pentru prima dată, implică utilizarea a două seturi de mușchi. Un set trage în sus colțurile gurii și ridică obrajii, iar celălalt determină încrețirea pielii din jurul ochilor. Oamenii de știință au descoperit că un zambet Duchenne adevărat este un semn de fericire reală.
Zâmbetul fals – unii îl denumesc și zâmbetul însoțitoarelor de bord – utilizează numai primul set de mușchi și se folosește ca formă de politețe.
Într-unul dintre cele mai renumite studii ale sale, Keltner și colega sa, LeeAnne Harker, au codificat zâmbetele a 114 femei care au pozat pentru albumul anual al colegiului în 1958 și 1960. Toate, cu excepția a trei, zâmbeau. Dintre ele, 61 afișau un zâmbet de falsă politețe, în timp ce 50 aveau zâmbete Duchenne. Studiul lui Keltner a relevat că, de-alungul a 30 de ani de supraveghere, femeile care abordaseră zâmbete Duchenne au fost mai potrivite pentru a se căsători și a rămâne căsătorite și au obținut punctaje mai mari la testele privind bunăstarea fizică și psihică. Alte studii Keltner au relevat faptul că oamenii care afișează zâmbete spontane, reale, sunt mai capabili să facă față evenimentelor stresante, cum ar fi moartea soțului sau a soției, iar cuplurile ai căror membri afișează zâmbete iubitoare când vorbesc unul despre celălalt eliberează în sânge oxitocină, hormonul care e asociat cu relaționarea și cu reproducerea.
Keltner notează că, în timp ce unii se nasc cu temperamente mai fericite, care le asigură succesul, alții pot deveni fericiți învățând să zâmbească. El afirmă: „Cea mai importantă asociere cu fericirea o reprezintă legătura cu ceilalți. Învățarea zâmbetului ajută la interrelaționare”.
Faptul că ne confecționăm o față fericită nu numai că ne ajută să ne facem prieteni, dar ne modifică și chimia creierului, ajutându-ne să ne simțim bine. Ekman și neurologul Richard Davidson de la Universitatea Wisconsin au utilizat scanări ale creierului pentru a demonstra că zâmbetul Duchenne activează unele părți ale creierului asociate cu plăcerea și cu fericirea, deși nu activează întregul tipar asociat cu aceste emoții. Ei au descoperit că oamenii ar putea produce o activitate cerebrală asemănătoare dacă ar învăța să-și activeze – chiar artificial – mușchii zâmbetului Duchenne.
Deoarece zâmbetul joacă un rol atât de important în asigurarea fericirii și a relațiilor sociale, pierderea zâmbetului este devastatoare. De două ori în viața sa de adult, lui Ross Main, care conduce o pensiune cu cazare și mic dejun în Victoria, Canada, i-au incremenit mușchii feței din cauza paraliziei lui Bell (Bell’s palsy), o dereglare în care al șaptelea nerv cranian se inflamează, probabil din cauza unei infecții virale. „Puteam să zâmbesc numai cu jumătate de față, iar rezultatul era o grimasă ciudată”, afirmă Main. Deși sociabil din fire, el a renunțat să mai iasă în oraș sau să mai întâlnească alte persoane. „Nu-ți dai seama cât de important este zâmbetul decât dacă ajungi în situația de a nu mai putea să zâmbești”.
Main a fost norocos: în ambele cazuri și-a recăpătat zâmbetul în trei-patru săptămâni. Însă circa 15% din cei afectați de paralizia lui Bell nu își mai recuperează zâmbetul în întregime. Alții și-l pierd din cauza cancerului, a unui atac cerebral sau a unei răni. Unii, precum cei care suferă de sindromul Moebius, o problema facială, se nasc fără un zâmbet normal.
Dr. Ralph Manktelow, specialist în chirurgie plastică la Spitalul General din Toronto, afirmă: „Pacienții m-au învățat valoarea zâmbetului. Ei spun: „Pentru că nu pot să zâmbesc, oamenii mă cred neprietenos, trist, furios sau deprimat și nu le pot arăta cum sunt eu de fapt”. Zâmbetul reprezintă o parte semnificativă a capacității noastre de a comunica. Manktelov și specialistul în chirurgie plastică pediatrică dr. Ronald Zuker, de la Spitalul pentru copii, conduc împreună la Toronto, echipa de chirurgie facială specializată în reconstrucția zâmbetelor persoanelor paralizate sau ale celor care nu pot zâmbi. Aproximativ 150 de pacienți pe an, dintre care cam 50 de copii, vin din toată lumea cu paralizie facială. Circa 40 dintre aceștia beneficiază de procedura microchirurgicală, prin care chirurgii transferă un mușchi de la picior la față. Ei leagă un nerv, fie nervul facial din partea cealaltă a feței, fie cel care controlează acțiunea de mușcare, la mușchiul respectiv, pentru a-l face să se contracte.
Manktelow afirmă: „În timp și cu exerciții, pacienții învață să zâmbească fără să pară că vor să muște, iar mulți nici măcar nu se mai gândesc la asta. Zâmbetul este atât de important, încât se pare că și creierul învață să controleze mișcarea mușchilor, iar centrul zâmbetului intră în acțiune pentru a crea o expresie spontană”.
Pentru Zuker, una dintre cele mai însemnate recompense ale muncii sale este să primească o scrisoare de mulțumire cu o fotografie anexată. „Nimic nu se compară cu imaginea unui copil pe care l-ai operat și pe care apoi îl vezi ținând o bâtă de baseball pe umăr sau într-o fotografie de familie, cu un zâmbet larg pe față”.